Cine se confrunta cu oboseala in ultima perioada?
Cel mai probabil, la aceasta intrebare 9 din 10 ati raspuns cel mai probabil cu: EU.
Sa stiti ca nu citesc gandurile oamenilor, dar chiar si statisticile nationale confirma acest lucru.
Daca vorbim , totusi, despre oboseala intensa, care dureaza mai mult de 6 luni, atunci este o boala si se numeste Sindromul oboseala cronica.
Peste 1,2 milioane de oameni in Europa sunt diagnosticati cu Sindromul oboseala cronica. Si se pare ca femeile chiar se consuma mai mult decat barbatii, pentru ca ele sunt predispuse mai mult la aceasta boala, de pana la 4 ori mai mult.
Astazi vreau sa prezint ideea ca putem trai fericiti in propria viata cand ne confruntam cu Sindromul oboseala cronica, descoperind oportunitati si vazand un casting in orice provocare, atunci cand ne schimbam modul de gandire.
Acum doi ani, cand am ajuns la spital, in urma unei crize puternice de spasme musculare, similara cu cea de epilepsie, nu eram un workaholic. Facusem asta ocazional, cu multi ani inainte. Ma reintorsesem la munca dupa un an de zile, din concediul de crestere copil, cu un program part-time. Aveam un copil de trei ani, care niciodata nu dormise prea mult, de altfel ca multi alti copii. Nevoia ei de somn era total diferita de a mea. Dintotdeauna am avut suportul parintilor si al sotului, probabil nu ca multe alte femei din societatea noastra. Teoretic, nu aveam de ce sa fiu in acel spital.
Insa, felul meu de a fi difera de a al tau, si ceea ce functioneaza la tine este probabil sa nu mearga la mine si invers.
Iar problemele mele, oricat de mici ar fi in comparatie cu alte tale, sunt ale mele si le traiesc la aceeasi intensitate ca si tine!
Iata-ma, totusi, pe un pat de spital, desi chiar nu aveam de ce sa fiu acolo. Ce stiam eu despre oboseala cronica este ca, de obicei, apare la oamenii care munceau foarte mult, multe ore pe zi, o perioada lunga de timp, la cei care nu dorm in general si au insomnii. Situatii in care eu nu ma regaseam. Asa cum v-am spus, nu am fost un workaholic, decat ocazional in tinerete. Nu ca acum as fi la batranete, ci poate doar cu cativa ani mai inteleapta decat la inceputul vietii mele profesionale.
Dintotdeauna am dormit bustean, oriunde ma puneai adormeam instant: pe scaun, pe canapea, in autobuz, in tren, in masina, oriunde.
Si totusi, iata-ma pe un pat de spital.
Simtindu-mi limba amortita in gura ocazional si neputand sa vorbesc clar. Lucruri care, de altfel, daca stau bine sa ma gandesc, s-au intamplat si alta data. Cand intr-o seara ii citeam fetitei mele o poveste la culcare si ea m-a intrebat: “Mami, de ce nu pronunti corect cuvintele?”.
Sau avand obrazul stag amortit si cu furnicaturi, ceea ce, de altfel, mi se intamplase si alta data cand eram la plimbare cu sotul in oras.
Sau mainile si picioarele, tot corpul, avand spasme musculare puternice, incontrolabile. Era ceva ce mi se intampla din adolescenta, insa la perioade mult mai mari de timp, la cativa ani distanta chiar si la o intensitate mult, mult mai mica, insa mult mai dese in prima jumatate a acelui an.
Medicii imi spuneau in copilarie ca spasmele acestea se datorau unor caderi de calciu.
Teoretic, nu aveam de ce sa fiu acolo. Si totusi, iata-ma pe un pat de spital!
De cand se nascuse copilul, dormeam, cu intreruperi, cumulat, aproximativ sase ore pe noapte. Probabil la fel ca multe alte femei. Inainte sa am copilul, dormeam neintoarsa cel putin opt ore pe noapte. Probabil nu ca multe alte femei.
Eram mama, ca multe altele, aveam suportul parintilor si al sotului, nu stiu daca la fel ca multe alte femei.
Aveam un job care imi placea, probabil ca multe altele. Si un program part-time, posibil nu ca multe altele.
Si totusi, iata-ma, pe un pat de spital, la nici 36 de ani, cu spasme puternice, incontrolabile si privirile ingrijorate ale cadrelor medicale indreptate spre mine.
In a doua noapte, cand eram internata intr-o rezerva privata din acel spital, am vazut, pe marginea patului meu, venind spre mine, un gandac, si unul destul de mare. Este cel mai clar moment pe care mi-l aduc aminte din acele zile cat am stat internata si mi s-au facut tot felul de teste si analize posibile si imposibile.
In mod normal m-as enervat si consumat legat de problemele sistemului medical din tara, de taxele pe care le platesc si conditiile precare pe care le am si asa mai departe. Toate acestea, de altfel, lucruri pe care nu le puteam controla. Insa, in acel moment si in acea noapte am inteles ca gandacul de pe marginea patului meu era cea mai mica problema a mea. Nu puteam sa controlez problemele sanitare din acel spital. Insa, puteam sa controlez gandurile mele, actiunile mele si unde sa-mi aloc energia.
In acel moment, m-am simtit intru-totul prezenta in corpul meu, in mintea mea, in viata mea. Nu ma gandeam la trecut si la viitor, ci doar la prezent. Ceea ce conta pentru mine era sa descopar cauza problemei mele de sanatate pentru ca ulterior sa aplic solutia, astfel incat sa imi revin. Ma gandeam ca am doar 35 de ani si o viata de trait.
In cea de-a treia zi de internare, sotul meu a venit impreuna cu medicul, amandoi cu zambetul pana la urechi. Nu-i mai vazusem asa in ultimele zile. Mi-au spus: Nu ai o problema neurologica. Sotul meu este si el doctor. Scenariile lui, cele pe care si le-a imaginat, nu se apropiau de ale mele. Eu ma gandeam ca am o lipsa de vitamine, poate se datoreaza stresului. Ale lui erau mult mai sumbre, cum ar fi: cancer, atac cerebral si alte probleme medicale din aceeasi zona care ar fi avut ca finalitate, probabil si moartea.
Insa, in familie, eu sunt realistul-optimist, iar el este realistul pesimist. Partea buna este ca ne intalnim la realitate. In cazul acesta, am castigat eu, realistul optimist. Mi-au spus ca am doar o problema chimica, care tine de psihiatrie.
Ei bine, o persoana cu probleme psihice nu ma mai considerasem pana atunci. Insa, dupa momentul meu de prezenta si claritate in propria viata, ceea ce conta pentru mine era doar solutia.
Asa ca o vizita la psihiatru mi-a adus un diagnostic: Oboseala cronica.
Mi-a spus ca nu sunt depresiva si nu am probleme psihice. Sincer, in sinea mea, asa ma gandeam si eu. Doar ca trebuie sa dorm si sa ma relaxez.
Hmm, usor de zis, cam greu de facut din punctul meu de vedere, cel putin la momentul respectiv. Eu ma gandeam ca am un copil, am o familie, un sot, munca, responsabilitati si multe altele.
Dar dupa momentul de prezenta si claritate in propria-mi viata, dupa acea vizita la medic si dupa acea consultatie, am avut parte de un alt moment important pentru mine, pe care l-am constientizat si il aplic frecvent acum: cel de recunostinta.
Atunci am fost recunoascatoare pentru posibilitatea de a pleca imediat, singura, intr-o vacanta, unde sa dorm cand vreau, sa ma plimb si sa ma relaxez. Am fost recunoscatoare pentru parintii mei si sotul meu care au ramas impreuna cu copilul. Pentru prietenii mei buni, care-mi erau alaturi. Si unul dintre ei a facut drumul pana la destinatie impreuna cu mine. Am fost recunoscatoare pentru fostul meu angajator, care mi-a spus ca imi pot lua oricat de mult timp am eu nevoie.
Am fost recunoscatoare pentru mine, ca sunt un om norocos, asa cum spun inca din copilarie.
Dupa cateva zile m-am intors acasa. Desi eram mult mai bine, si acele spasme incontrolabile nu mai erau atat de dese si cel putin eram pe picioarele mele, crizele erau in continuare acolo. Si am inteles ca lipsa unui somn odihnitor, pentru mine, timp de 3 ani, nu am cum sa-l recuperez.
Insa o vizita, la un medic in strainatate, mi-a adus o solutie. Acel doctor mi-a spus sa fac tot ceea ce ma face fericita, munca care imi place, hobby-uri, yoga, meditatie, calatorii, orice. Boala mea nu are efectiv un tratament. Pentru a-mi opri spasmele pe care le am in continuare ocazional, trebuie sa respir intr-o punga. Ceea ce conteaza si este cel mai important pentru mine este ca asta chiar functioneaza.
Sindromul oboseala cronica are cauze diverse si nu se stie care sunt exact. Doar ca apare mai frecvent la femei decat la barbati, in conditii diferite si sub forme diferite. Probabil de aceea aproximativ doar 20% din oameni sunt diagnosticati corect cu aceasta boala.
Oboseala cronica m-a ajutat sa inteleg ca acolo unde este timpul si efortul meu, este si atentia mea si energia mea.
Iar energia mea este limitata si trebuie sa imi aleg cu intelepciune acolo unde vreau sa mi-o aloc.
Asa ca am hotarat sa imi concentrez atentia doar pe punctele mele forte si sa imi aloc atentia catre lucrurile care chiar conteaza cu adevarat pentru mine.
Mi-am pus intrebarea: Ce ma face fericita?
Iar raspunsul a fost pasiunea mea de a adauga valoare oamenilor, care s-a transformat in munca mea, devenind antreprenor full time.
Creativitatea si ideile mele legate de atitudine s-au transformat in carti pentru copii si jocuri pentru adulti.
Timpul de calitate cu prietenii si familia mea si multe altele. Poti ajunge la noi niveluri de consientizare atunci cand iti schimbi modul de gandire.
Adica chiar sa vezi si sa crezi in jumatate aceea plina a paharului, nu in cea goala. si sa vezi oportunitati acolo unde pentru altii nu sunt. Stiti vorba aceea, daca ai lamai, fa o limonada, si nu te mai plange de ele. Cel putin asta s-a intamplat in cazul meu. Am ajuns la un nou nivel de constientizare.
O lume care nu era posibila si nu era pe harta mea, insa mi s-a deschis in fata ochilor.
Am constientizat ca pot face lucruri la care nu m-am gandit niciodata. Astfel, am luat cea mai importanta decizie, pentru a merge mai departe si a-mi trai viata fericita. Am acceptat ca este posibil sa nu mai fiu niciodata ca inainte sa ma confrunt cu oboseala cronica. Poate doar un om mai bun, ramanand curioasa si atenta la corpul meu.
Boala care pana de curand era un impediement si o limitare in propria mea viata, mi-a oferit acum posibilitatea sa fiu creativa, sa descopar solutii, sa imi asum riscuri, caci doar o viata am, de preferat sa mi-o traiesc din plin. Sa vad si sa gasesc si sa invat lucruri noi. Sa-mi traiesc viata fericita, indiferent de problemele si provocarile care apar pe parcurs. Oboseala cronica din viata mea, in ultimii 2 ani, m-a invatat sa traiesc fericita.
Sa descopar oportunitati si un castig in orice provocare, atunci cand mi-am schimbat modul de gandire. Poti fi si tu fericit cand alegi sa fii prezent in propria ta viata, adica sa alegi sa te focusezi pe ceea ce faci aici si acum, nu pe trecut sau viitor.
Cand alegi sa fii recunoscator pentru ceea ce ai, lucruri, oameni din viata care iti sunt alaturi acolo la nevoie. Cand alegi sa te concentrezi pe punctele tale forte, sa vezi si sa constientizezi ca timpul si efortul tau sunt acolo unde este si energia ta, si ea este limitata. Sa te concentrezi pe lucrurile cu adevarat importante din viata ta si sa fii un om mai bun, acceptand ca desi este posibil sa nu mai fii niciodata ca inainte de boala, ai putea totusi sa fii mai fericit.
Care este, totusi, primul pas, pe care il poti face chiar acum, astfel incat sa fii mai fericit in propria ta viata?
YUCEL TRAINING S.R.L.CUI: 41032018, J13/1704/2019, Constanta Romulus Petre Nr. 21
